Jurnal de Poiana Cotofenesti

Biserica este mica, cu modele de romburi pe turla si simbolul solar pe cruce. Oamenii sunt prietenosi dar te privesc ca pe un strain, ca pe un outsider. Felul tau de a fi, de la a te imbraca, a merge, a vorbi, ii face curiosi si ii trimite intr-o extrema putin stanjenitoare pentru calator, privindu-l fara pauza si analizandu-l. 
Incep sa urc si ma opintesc intr-o stana. Trei caini negri ma inconjoara si stau gata sa se repeada la mine cu orice pas incerc sa-l fac. Ciobanul ma priveste de la distanta. E tanar. Cainii latra si maraie. Vorbesc cu ei dar sunt orbiti de job-ul pe care il presteaza. Un al patrulea vine si da din coada a prietenie. Ii ating capul si ii vad ochii blajini. Ciobanul nu stie de sapaturile efectuate in zona. Dar imi arata o poteca pe unde s-o iau spre padure. Dealurile se inalta, padurea incepe sa se desfasoare. Nuci salbatici imi ies in cale. Ma opresc sa vorbesc cu un gutui si vad urme de rauri secate. Anume pietre sunt acoperite de timp. Au fost miscate de mana omeneasca. Apoi ma avant pe toata partea estica a dealurilor si merg pe directia NS. Padurea e superba. Deodata vad pamantul crapat. Oare ce ar crapa pamantul ca si cum ar fi o alunecare de teren? Dar nu e o alunecare. Si imi spun ca trebuie sa fie ceva dedesubt, sub mine. Si asa este. Dupa inca niste pasi incep sa simt sentim
entul de maretie.

Ca de ceva sfant si vechi. Nelumesc, parca. Dupa circa 3 minute de mers in cautarea unui loc plan, neted, pentru asezare, descopar ca senzatia de straniu dispare. Pasari peste tot. Ma gandesc ca intre coiful de la Cotofenesti si cuibul unei cotofene este o asemanare mare. Forma ovaloida. Iar cotofenele sunt culegatoare de cupru. Iar cuprul este in aceeasi clasa cu argintul si aurul. Spun ca m-a batut Soarele in cap. Apoi vad cuiburi de pasari sapate in peretele de pamant. Asa, ca la Corbii din piatra. “Trebuie sa fie ceva sub pamant, aici!”, imi spun.
Dau peste niste pietre rotunde, ascunse ermetic printre niste copaci mici. Le ating, le fotografiez. Imi spun ca intr-o zi voi descoperi locul asta oamenilor, desi un gand imi spune ca locul asta nu trebuie descoperit inca. Planuiesc sa ma intorc si sa strapung dealurile longitudinal. A fost obositor; caldura si drumul anevoios te pot defocaliza. Si mai ales daca esti naiv si iti uiti apa in masina …
Am fost in Cotofenesti sa caut vechea asezare. Este pentru a treia oara cand merg acolo si a doua cand patrund padurea. Am vazut o caprioara si puiul ei. La 50 m de mine. Cand a auzit sunetul de focalizare a camerei foto m-a privit direct in ochi, desi eram dupa niste tufe. Nu am dat inca de asezare, dar acum stiu unde sa nu caut! Locul are vibratia sa! Vibratie de 45 de grade!