Plagiatul

Acum ceva vreme am descoperit ca o cunostinta de-a mea plagiaza o serie de bloguri. Nu as spune ca acele bloguri sunt cine stie ce, uneori sunt prea siropoase pentru gustul meu drept urmare nu le-as citi in mod frecvent. Insa ce nu suporta Jeanne de obicei este sa vada cum cate o domnita din aceasta sare calul uneori si fura continut. E ca si cum ai fura barbatul alteia, sau mai rau chiar! Barbatul are si el spiridus propriu (ratiune si constiinta adica), cuvintele asternute insa nu. Ele nu pot sa urle daca se vad amenintate…
Am descoperit-o din intamplare… se facea ca pe ea o stiu de multi multi ani si-i cunosc oarecum capacitatile si talentele. In nici un caz nu a fost vreodata persoana care sa scrie fragmente de beletristica, indiferent ca eu nu agreez scrierile siropoase imi dau seama de talentele unei persoane atunci cand petrec altaturi de ea, in scoala, o vreme indelungata. Intamplarea mai facut sa cunosc si unul dintre blogurile pe care ea le copia in mod constant.

Dupa cum spuneam, nici pe ea, nici acel blog nu le urmaream consecvent, prefer scrierile mai puternic ancorate in realitate. Insa atunci am avut un deja-vù, m-am chinuit o vreme sa-mi amintesc unde mai citisem eu acele randuri dar am reusit.
Niciodata eu nu categorisesc un om dupa talentele sale, nu e dreptul meu. Ma enerveaza insa la culme sa vad ca cei ce-si doresc cu indarjire sa faca parte din tagma oamenilor de cultura, a scriitorilor, a pictorilor sau alte soiuri de artisti, incep sa FURE oameni buni. DA! Sa fure. Sa ia cu nesimtire ceea ce nu li se cuvinte, sa-si asume cuvinte pe care nu mintea lor le-a unit, nu mana lor le-a asternut si nu gura lor le-a citit prima oara. As scoate un arc si-o sageata si i-as insemna pe toti cei ce mint cu nerusinare. Oare de ce, oameni buni, nu se pot multumi cu a lor conditie?!